De ce oamenii permanent promit și nu se țin de cuvânt? în Moldova

Uneori persoanele ce ne înconjoară parcă se înțeleg - toți promit ceva, după care nu îndeplinesc. Însă noi am crezut, ne-am făcut speranțe și ... ne-am dezamăgit a câta oară. De ce procedează în acest fel și de ce anume noi avem "norocul" să întâmpinăm asemenea tipi? Explică psihologul Vera Budan.

— Cum nu reușești, ai promis doar?!
— …
— Eu m-am bazat pe tine, de ce-mi faci asta?
— Nu este intenționat, pur și simplu nu reușesc.
— Este de fiecare dată la fel, nu voi mai avea încredere și nu te voi mai ruga nimic, niciodată!

Deși pot fi alte cuvinte, dialogul în general transmite o stare de dezamăgire, un amar neplăcut pe care de fiecare dată am dori să-l evităm.

Cineva ne spune da, la o rugăminte, sau chiar vine cu o propunere care ne este pe plac (eram certați și celălalt vine cu inițiativa să facem sau să facă pentru noi ceva ce sigur ne-ar plăcea, ca să ne împace). Ne place că am primit acest răspuns și totuși… parcă nu suntem siguri că așa se va întâmplă, deja suntem sceptici. Iar când se adeverește că nu este posibil sau persoana nu depune destul efort, avem impresia că senzațiile și evenimentele se repetă cu exactitate, deja de multe ori. În acel moment ne amintim toate dezamăgirile venite de la această persoană, sau uneori chiar de la cei dintr-o categorie cu ea (toți bărbații/toate femeile/toți colegii de serviciu…).

De ce se întâmplă așa?

În primul rând aș vrea să menționez că de cele mai multe ori persoana care promite ceva nu are intenția să nu facă acel lucru. De obicei el/ea în momentul promisiunii nu știe deja că nu va realiza (în afară de acei părinți care promit lucruri pe care sigur nu le vor realiza doar ca să-și liniștească copiii). Reacția noastră de dezamăgire atât de intensă apare pentru că avem impresia că celălalt o face intenționat, știe din timp că nu va realiza și totuși promite. De obicei nu este așa.

Cauze:

Nu poate spune NU. De multe ori am clienți care vin în consiliere cu plângerea că nu reușesc să spună nu, atunci când li se cere ceva. Chiar dacă simt că trec peste sine, chiar dacă nu le convine ce li se cere, nu reușesc să spună nu. Asta se agravează în momentul în care persoana încă nu a dat un răspuns sigur iar celălalt insistă.
Le este frică de respingere. A refuza pe cineva poate cauza respingere din partea celui refuzat. Toți noi ne-am născut în țara copilăriei, unde părinții ne transmiteau reguli despre ce este de făcut ca să ne simțim cât de cât acceptați. A spune nu, nu vreau, nu voi face, direct și sincer, putea fi taxat foarte scump atunci. Vârsta s-a schimbat dar stilul multora dintre noi nu, iar aici mă refer inclusiv la acei părinți care continuă să ne taxeze prin ceilalți. Dacă există oameni care ne spun „da” la cereri, când de fapt simțim că nu vor, este posibil să se aștepte la supărare și respingere din partea noastră.
Vor să repare ceva în relațiile proprii. De obicei persoanele care acceptă iar după asta nu reușesc să realizeze ce au promis, ar vrea să facă eforturi pentru a fi în sfârșit îndeajuns. Dacă i-am întreba despre părinți, aceștia au fost mereu nemulțumiți și era necesar să faci multe lucruri ca să fii acceptat. A nu face totuși ceea ce am promis înseamnă și a ne manifesta (măcar așa) propria nemulțumire și frustrare în relație. Exact cum cel care este dezamăgit în final repetă la nesfârșit cererile pline de așteptare și „mai acordă șanse”, cel care promite – mai face încercări de a fi îndeajuns de bun. Ei vor să găsească o cale de a fi acceptați, iubiți, iar pentru că au inclusiv emoții negative față de celălalt, nu reușesc să scape din capcană.

Acestea sunt doar câteva dintre cauze, totuși sunt cele mai importante care pot fi elucidate într-un articol.

Ce-i de făcut?

Căutăm în copilărie acel moment în care cineva foarte important pentru noi atunci, ne-a dezamăgit într-un mod similar. După ce ați identificat acel moment, vă propun să efectuați un exercițiu care funcționează excelent în asemenea cazuri: Vedeți filmulețul întâmplării mai întâi cu proprii ochi, apoi cu ochii celuilalt, iar mai apoi cu ochii unei terțe persoane, neutre – ca și cum ar fi fost un străin care a văzut situația întâmplător. La final, vă invit să repetați același filmuleț din propria poziție și doar să observați dacă se schimbă ceva.

Când are loc o dezamăgire de acest gen, încercăm să ne retragem pe câteva minute ca să răspundem la câteva întrebări (dacă reușim să ne amintim foarte bine o situație de acest gen din trecutul apropiat, ne raportăm la acea situație și ne adresăm întrebările.):
1. Ce simt acum?
2. Ce gânduri am?
3. Ce nevoie am în acest context?
4. Ce mă aștept de la celălalt?
5. De la cine de fapt aștept asta?
6. Cum pot să-mi ofer singur/ă ceea la ce tânjesc atât?
Încercăm să vorbim cu persoana care ne-a dezamăgit fără a acuza, fără a respinge, fără a ne exprima despre cât el/ea este de iresponsabil și fără a-i plasa lui/ei responsabilitatea asupra propriilor noastre emoții. Un astfel de dialog ar fi despre cum mă face să mă simt eu în raport cu… cum gândesc despre situație, de ce am nevoie și la ce mă aștept de fapt. Știu că nu este prea ușor la început, dar prin exercițiu se pot dezvolta aceste abilități, iar ele sunt indispensabile unei relații funcționale.

Dacă sunt prezente multe dezamăgiri de acest gen pe parcursul vieții și deseori oamenii din jur promit și nu realizează, există o traumă în copilărie în jurul acestei teme. Ceilalți vin să vă ajute să vă opriți din a face același lucru de fiecare dată și să vindecați. Chiar dacă pare că ei sunt de vină, reacția neadaptată proprie duce la repetare. În cazul în care nu reușiți să vă descurcați singuri în acest sens, ar fi bine să vă adresați la un specialist.

Vera Budan

Psiholog Clinician licențiat în psihologie, master în psihologie clinică. Psihoterapeut în formare, NLP Practitioner, NLP Master, Master în Comunicare Hipnotică. Autoarea cărții "Calea Feminității".