”Ți-am spus doar!” Ce presupune în realitate această frază în Moldova

Fraza ”iar eu ți-am spus/te-am preîntâmpinat” este inclusă în lista neagră de către multe articole de psihologie și relații. Dar, noi continuăm să o rostim. De ce aceasta stârnește revolte, atunci când ni se adresează nouă, și de ce noi înșine nu ne putem abține să o spunem celor apropiați? Face lumină psihologul Vera Budan.

Ne este atât de cunoscută fraza, auzită din afară și uneori, deși ne este greu să recunoaștem, spusă chiar de noi.

Sfaturi, cerute sau… mai degrabă nu.

Greșeli, făcute pentru prima dată sau… a nu știu câta oară.

Aceleași cucuie și… aceleași vorbe auzite după aceasta:

„Ți-am spus eu să… să nu…?!” sau „Așa și-am știut!”

De ce se întâmplă oare acest fenomen?

De ce ne simțim atât de prost când auzim aceste fraze?

De ce atât de mult „ne mănâncă limba” să le spunem când am vrut să fim auziți și nu am fost, dar deja e prea târziu?

Haideți să le luăm pe rând!

Din poziția „Celui care a greșit”

Nu întâmplător am folosit cuvântul greșeală. Vreau să vă provoc să fiți atenți câteva secunde în plus la emoțiile simțite când citiți și recitiți acest cuvânt. Vreau să fiți pur și simplu atenți și conștienți la ce asocieri vă vin, legate de ce momente din propria viață. Este o temă dificilă, poate chiar dureroasă, totuși este important să o privim direct în față dacă dorim să o depășim, nu să o evităm.

Din păcate când am fost copii, majoritatea dintre noi am primit mesajul că nu avem voie să greșim, că nu suntem demni, nu merităm, nu suntem destul de buni, nu vom fi iubiți și multe altele, dacă o vom face.

Nu, nu vreau să dau vina pe părinți, instrumentele lor educative erau limitate, plus că aceștia nu erau conștienți de foarte multe aspecte. Chiar și religia ne consideră „plini de păcate”, ceea ce nu mă mai miră deja, totuși mă întristează încă.

Mulți dintre noi nici măcar nu conștientizăm cât de frică ne este să greșim, cât de multe acțiuni au fost oprite încă din fașă, doar pentru că nimeni nu ne garantează că rezultatul va fi perfect.

Dar de ce facem aceleași greșeli, chiar dacă încercăm atât de mult să evităm durerea urmată de ele?

Psihicul nostru păstrează evenimentele care au lăsat urme adânci și răni, tocmai pentru a avea șansa de a se întoarce, iar și iar ca să vindece. Dacă părinții, educatorii sau profesorii au avut propriile răni legate de greșeli, ei ni le vor transmite direct, de la subconștient la subconștient. Psihicul nostru va recrea de fiecare dată același scenariu pentru a ne arăta unde este rana, unde ar fi bine să facem lumină pentru a vindeca.

Greșelile sunt legate mult de frica de a fi respinși, singuri, lăsați, ignorați… pentru că asta ni s-a transmis când eram mici, fie și neverbal.

Ce-i de făcut?

Dacă ne simțim prinși în acest vârtej, care parcă ne absoarbe în interior fără să ne dăm seama de ce se întâmplă; iar după mai apare o figură moralizatoare care ne face să ne simțim cu „mama” sau „tata” față în față, care ne țin morală (încă) și vrem să ieșim, sunt câțiva pași simpli dar „incomozi” de făcut.

1. Să conștientizăm cum ne simțim și să ne acordăm timp de „prelucrare” a ceea ce se întâmplă. De cele mai multe ori în asemenea situații este specifică o stare generală de confuzie. Parcă nimerim automat într-o zonă lipsită de resurse interne, specifică pentru o vârstă mult mai mică decât cea din buletin și nu mai înțelegem nimic. Anume în aceste momente este important să ne trezim, să facem un pas în urmă și să ne uităm atent la ce se întâmplă. Să ne adresăm următoarele întrebări:

De ce anume îmi este frică acum?
Ce ar putea să se întâmple dacă greșesc?
Cine reprezintă părintele moralizator în toată această poveste acum?
Dacă aș acționa din partea matură și sigură a personalității mele, ce anume aș face?

2. Să conștientizăm lecția. Ce încă nu am învățat din această situație? Să spun nu? Să-mi asum responsabilitatea? Să-mi conștientizez frica, rușinea și vinovăția, în legătură cu greșelile, rămase adânc în mine și să le depășesc? Să trasez granițe clare și să refuz ferm sfaturile „pline de grijă” necerute ale celorlalți, cu riscul de a fi respinși?

3. Să ne împăcăm cu vocile pe care le-am interiorizat și cu propriul critic interior. Chiar dacă ni se pare că se repetă doar ceea ce ni se spune de către ceilalți, de fapt ne simțim afectați doar dacă vocea din mintea noastră este de acord. Când noi singuri nu ne simțim prea bine cu rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni, „ți-am spus eu!” vine doar ca o confirmare dureroasă. Ca alcoolul cu care ne dezinfectăm o rană, doare doar pentru că rana este acolo.

Din poziția celui care are grijă ca alții să nu greșească.

Și ce facem dacă vedem cum cineva este pe cale să facă (iar) o greșeală de care nu este conștient și nu reușim să stăm liniștiți?

Vă propun la fel câteva întrebări, dar ca să vă fie de ajutor ar trebui să fiți cât mai sinceri cu răspunsul:

De ce și cum mă afectează atât de mult dacă X va greși?
Ce rol am eu în viața acestuia (mai degrabă joc rolul de mamă sau tată deși îmi este partener)?
De ce am nevoie atât de mult să-mi fie recunoscută înțelepciunea în defavoarea celui pe care vreau să-l ajut?
În ce domenii ale propriei vieți nu sunt împăcat/ă cu anumite greșeli?
Cum asumarea responsabilității pentru cei din jur mă ajută să evit și să amân luarea în mâini a propriilor aspecte „imperfecte”?
De ce am nevoie să mă simt superior? Ce slăbiciune evit să accept în mine și o plasez în celălalt ca să mă pot „lupta” cu ea?

Știu, sunt întrebări răspunsul sincer al cărora poate crea disconfort, chiar mare, totuși sinceritatea este primul pas ca să ne creăm o viață din ce în ce mai bună și mai împlinită. Dacă simțiți că vă afectează atât de mult acest aspect și nu vă descurcați singuri, poate este cazul să vă adresați la un psiholog.

Să vă fie cu folos!

Vera Budan

Psiholog Clinician licențiat în psihologie, master în psihologie clinică. Psihoterapeut în formare, NLP Practitioner, NLP Master, Master în Comunicare Hipnotică. Autoarea cărții "Calea Feminității".