Al doilea copil în familie. Răspunsurile psihologului în Moldova

Cu al doilea copil este la fel cum ai sări pentru a doua oară cu parașuta — ba mai îngrozitor. Și, chiar dacă găsesc o soluție cât privește locuința, banii, cariera — părinții adesea se ciocnesc cu probleme de ordin psihologic. Cum să împarți dragostea pentru doi copii? Cum îl pregătești moral pe copilul mai mare? Cum ar putea reuși mama să aibă grijă de tot și, în același timp, să nu uite de sine însăși?

Cu toate aceste întrebări m-am pornit la psihologul și expertul în relațiile părinte-copil, Oxana Șevcenco. Dar nu de una singură, ci cu o persoană cointeresată în obținerea răspunsurilor, cu tânăra mămică pe nume Xiușa. Ea deacum își educă fiica de 3,5 ani și la moment este însărcinată cu al doilea copil — prin urmare, o chinuie mai multe dubii.

Drept rezultat, am avut parte de o discuție interesantă în formatul "mamă-psiholog-jurnalist". Iar, în continuare, vă prezentăm un raport cu poze de la întâlnirea respectivă.

Oxana, ce întrebări vă adresează de cele mai multe ori părinții care sunt în așteptarea celui de-al doilea copil?

De regulă, sunt părinții îngrijorați. Ei au temeri că nu vor fi capabili să acorde în mod corespunzător atenție ambilor copii, sunt alarmați că unul dintre micuți va fi lipsit de ceva. Și, aproape în toate cazurile asemenea temeri apar la familiile în care există sau au existat anumite probleme cu primul copil. Când, în cazul creșterii primului copil nu au intervenit probleme, totul este bine, mama nu are temei pentru frică. Dar, dacă copilul este prea atașat de mamă, este foarte dependent de ea, bineînțeles că mama își face griji referitor la comportamentul acestuia odată cu apariția celui de-al doilea micuț, care necesită o atenție maximă din partea ei.

În mod ideal, părinții ar trebui încă de la o vârstă fragedă să facă pași mici, atenți, dar siguri spre separare, încât la vârsta de 7 ani, copilul să fie suficient de independent, — doar la această vârstă el va trebui să meargă la școală. Copiii, care la această vârstă nu sunt suficient de separați de mamă, de regulă pe la 13 ani încep să perceapă această grijă ca pe ceva penibil și astfel încep revoltele.

Dar, indiferent de faptul că cel mai mare copil mai are mult până la vârsta de 7 ani, oricum va fi util încet, în corespundere cu vârsta și abilitățile copilului, să-l separați de mama, să-l învățați să fie de sine stătător. De exemplu, l-ați putea pentru puțin timp să-l lăsați cu cineva dintre rude, să-l duceți în locuri în care se adună mai mulți copii (centre de dezvoltare, terenuri de joacă) ca el să aibă posibilitatea jucându-se cu semenii, să se simtă o personalitate independentă.

Ce facem dacă odată cu nașterea celui de-al doilea copil, primul gelozează și se revoltă destul de vădit?

Bineînțeles că așa va fi. Este ceva normal. Odată cu apariția fretelui/surioarei, copilul trece printr-o gamă variată de emoții. Pot fi sentimente absolut diferite, de la bucurie și mândrie că el este cel mai mare — până la confuzie și dorință isterică de a "întoarce totul așa cum a fost anterior". Important, părinții să înțeleagă că el are acest drept! În niciun caz nu trebuie să mustrați copilul, să-l pedepsiți pentru emoțiile sale negative. Trebuie să tratați aceste sentimente cu înțelegere și să conștientizați faptul că acestea sunt temporare.

De exemplu, într-o familie, odată cu apariția celui de-al doilea copil, fiica mai mare a început într-o manieră foarte agresivă să se joace cu jucăriile — să le lovească, ba chiar să le dezmembreze. La grădiniță, educatorii au început să-i facă observație, să-i interzică asemenea jocuri, dar aceasta nu este o cale corectă. Dacă există emoții negative, trebuie să-i dați frâu liber, în caz contrar ea va prelua proporții mai "profunde" și se va transforma în nevroze și boli de tip psihologic.

În acest caz, va fi de folos terapia prin joc. Jucați-vă cu piciul, în procesul jocului dații voie să-și exprime emoțiile și posibil astfel veți afla despre sentimentele sale mult mai multe, decât vă povestește însăși copilul. Propuneți-i să inversați rolurile, să "fie" inițial el persoana care jignește, apoi acea jucărie care este lovită... În acest fel, el va învăța să înțeleagă și să-și împartă emoțiile.

Și, obișnuiți-vă să vă întrebați copilul cât mai des despre sentimentele și emoțiile sale. Dacă el nu poate găsi cuvintele potrivite, ajutați-l: "probabil ești întristat?", "te-ai supărat?". Fiind obișnuit să răspundă la asemenea întrebări, ulterior singur va simți nevoia să se împartă cu sentimentele sale. Și aceasta este extrem de valoros.

Cum mama ar putea în egală măsură împărți atenția și dragostea sa pentru toți membrii familiei, să facă astfel încât nici soțul, nici copilul mai mare să nu se simtă privați de atenție?

Nu trebuie să facă acest lucru. Aceasta este, de fapt, mai degrabă o necesitate a mamei însăși — să se simtă o mamă perfectă, care reușește peste tot — și nu a copilului mai mare. Trebuie să înțelegeți și să acceptați faptul că pentru o anumită perioadă scurtă de timp, de mama va avea nevoie cel mai mic copil, deoarece este micuț, neajutorat și necesită atenție. Iar cu cel mai mare, în această perioadă, nu se va întâmpla nimic. Cu o doză mai mare sau mai mică de dragoste — copiii oricum cresc. Eu uneori lucrez cu familii foarte problematice, unde copiii sunt supuși violenței din partea părinților. Și știți ce, copiii oricum își iubesc foarte mul părinții. În pofida tuturor acestor neajunsuri și greșeli. Ar trebui oare să vă faceți griji că cel mai mare copil va înceta să vă iubească din motiv că temporar v-ați îndreptat atenția spre alt copil?

De obicei, problemele încep însăși de la mamă, care se învinuiește, astfel înrăutățește situația și își imaginează că copilul mai mare este o victimă a propriei insensibilități. Este cunoscut faptul că copiii foarte bine "citesc" dispoziția mamei. Dacă este alarmată, copilul primește semnalul — ceva nu este în regulă, sunt în pericol! Imginația sa bogată ar mai putea adăuga culori acestor temeri și astfel, obținem un copil nervos, agitat și capricios. Și observați, problema nu costă în apariția celui de-al doilea copil, ci anume în suferințele mamei.

La fel, întreaga familie ar trebui să înțeleagă că doi copii mici este o povoară mare, de aceea mama va avea nevoie de ajutor. Încercați să implicați în creșterea copiilor pe tata, pe bunici. Dacă sunt ocupați — gândiți-vă la o bonă. Nu trebuie să luați totul asupra umerilor proprii, v-ați putea epuiza din punct de vedere nervos.

Este nevoie, într-un anumit mod, să pregătim copilul mai mare de momentul apariției celui mai mic membru al familiei?

Nu este necesar s-o faceți în mod insistent, deoarece pentru copil discuțiile sunt puțin importante dacă el încă nu-și imaginează despre ce este vorba. Trebuie să-i oferiți informații la momentul cuvenit și în dozele potrivite. De exemplu, la mama a luat forme burtica — i-ați putea arăta copilui mai mare, explicându-i cine este în interior. Să-i explicați care sunt de fapt beneficiile acestei stări. Spre exemplu: "vă veți putea juca împreună", "nu te vei plictisi, atâta timp cât eu voi fi ocupată", "vei putea, împreună cu noi să născocești un nume pentru micuț".

Cum procedăm dacă copilul mai mare solicită în mod obligatoriu doar surioară sau doar frățior, iar despre un copil de alt gen decât cel pe care și-l dorește el nici nu vrea să audă?

Trebuie să-i explicați că-i înțelegeți dorința, dar că el nu este apt încă să judece despre ceea ce nu cunoaște. Probabil acesta este un moment oportun pentru a-l familiariza cu noțiunea de Dumnezeu — să-i spuneți că genul copilului nu-l aleg părinții, dar cineva de sus, mult mai deștept, care dăruiește fiecăruia anume ceea, de ce are el nevoie.

Ce facem, dacă atunci când al doilea copilaș mai crește, încep disputele cât privește împărțirea jucăriilor?

Este necesară o atitudine respectuasă față de spațiul și proprietatea personală a copilului mai mare. Nu-i reproșați că este zgârcit și nu-i cereți să cedeze totul copilului mai mic. Discutați cu el, aflați ce sentimente are: "Te-ai supărat că micuțul ți-a luat jucăria?", "Dar de ce nu vrei să i-o dai?", "Ți-e frică că o va strica? Atunci hai să punem în dulap acele jucării pe care nu vrei să i le dai, iar aici le lăsăm doar pe cele cu care îi permiți să se joace".

Dar, cel mai mic oricum va atenta și la jucăriile "interzise"...

Bineînțeles. Dar, și cel mic trebuie învățat să respecte regulile familiei. Dacă este jucăria copilului mai mare, nu este corect s-o ia fără permisiune, chiar dacă este mai mic. La fel, și copilul mai mic ar trebui să aibă jucăriile personale. Doar fiecare persoană, chiar și cei mai mici omuleți, au nevoie de un spațiu personal, lucruri personale.

Din partea redacției: Desigur, noi, adulții, suntem mult mai dispuși să re-educăm copiii, decât pe noi înșiși. Totuși ar trebui să ținem minte că copiii sunt reflecția noastră. Și, după cum spune celebrul citat — copiii mereu ne urmează exemplele, și nu sfaturile.