Cum încetăm să ne depreciem pe noi înșine și pe alții în Moldova

Psihologul Vera Budan vorbește despre mecanismele de apărare ce se ascund în spatele obiceiului de a deprecia și explică de ce este important să fim capabili să încetăm să o facem.

De ce ajungem să devalorizăm în mintea noastră unele lucruri, experiențe, eforturi, sau chiar oameni?

La ce ne servește să minimizăm valoarea?

De ce este bine să observăm acest proces și să ne oprim la timp?

De cele mai multe ori, nu ne dăm seama când devalorizăm anumite aspecte ale propriei vieți, fie acestea eforturi depuse, calități, lucruri/servicii primite sau oferite. Este un proces în mare parte subconștient și automat, funcționează pentru a ne apăra de… suferință. Totuși, dacă nu suntem atenți, deși ne apără, poate să creeze unele suferințe noi, dacă nu ne permite să creștem și să alegem căi alternative de a face față provocărilor vieții.

Să le luăm pe rând!

Ce este de fapt devalorizarea în sens psihologic și în ce situații apare?

Valoarea pe care o acordăm unui lucru este filtrul prin care creierul nostru ne comunică dacă acesta este sau nu important pentru noi, în acest moment. Deci este modul subiectiv de a vedea lucrurile din această perspectivă – a importanței pentru mine.

Voi avea un comportament când ceva este important pentru mine și altul când același lucru nu (mai) este important.

Situațiile în care apare devalorizarea sunt o multitudine, psihicul nostru știe că are nevoie de această funcție, în anumite momente devine vitală.

De exemplu:

Am depus efort ani de zile într-un proiect, iar la final, deși a ieșit bine, nu suntem mulțumiți așa cum am fi crezut că vom fi, plus că nu vedem valoarea efortului sau a creșterii personale de-a lungul acestui proces.
Am avut o relație care ni se părea extraordinar de frumoasă și împlinitoare, ne-am despărțit, după care persoana ni se pare total nepotrivită (la ce m-am uitat?) iar lucrurile învățate în relație lipsite de sens. Devalorizăm astfel persoana, timpul împreună, evoluția proprie.
Am eșuat la un interviu pe care l-am dorit foarte mult – tindem să credem că jobul nu era foarte bun.

De ce facem asta?

Devalorizăm pentru că ne ajută să nu doară prea mult pierderea. Dacă recunosc că am pierdut ceva valoros pentru mine, tristețea și dezamăgirea vor fi foarte puternice și copleșitoare, dacă minimizez, voi avea impresia că nu am pierdut practic nimic – deci va fi mai ușor. Aceasta se întâmplă mai ales în relații, pe de o parte avem tendința să idealizăm persoana și fosta relație, pe de altă parte, criticând-o și bârfind despre ea, ne ajută să ne detașăm și să ne revenim după ruptură (cel puțin superficial).
De fapt, de cele mai multe ori, căutăm să facem ceva măreț, să avem relații frumoase, să fim recunoscuți și apreciați de celălalt, pentru a ne percepe mai valoroși pe noi înșine. Asta se întâmplă din deja cunoscuta cauză – copilăria, când eram văzuți și acceptați doar prin ceea ce făceam, nu prin noi înșine. Continuăm deci să tot facem lucruri, servicii, să depunem efort enorm pentru a ne atribui o valoare nouă prin ele. Dar asta nu se întâmplă, deci la final sau când obosim, minimizăm lucrurile prin care am dorit să ne simțim valoroși, pentru că nu ne-au ajutat așa cum am fi dorit, iar golul interior continuă să se mărească. Nu vom reuși niciodată să umplem acest gol, dacă părinții noștri și-au dorit să-l umple pe al lor, prin noi și dacă vom continua să căutăm în afara noastră valoarea.
Egotismul este un mecanism de apărare care poate fi tradus în mod mai simplu prin perfecționism. Acesta ne „ajută” să nu vedem valoarea tuturor eforturilor, rezultatelor și succeselor proprii din trecut și ne dă senzația de „niciodată nu este îndeajuns”. Cauzele acestui mecanism sunt numeroase, totuși în primul rând este despre asumarea fericirii propriilor părinți (dacă voi fi destul de… părinții/mama/tata va fi mulțumit/fericit și mă va iubi). Iar pentru că părinții au fost imposibil de mulțumit, rămânem cu avântul de a mai face iar și iar ceva pentru asta.

Ce putem face?

Cred că primul lucru ar fi să ne dăm seama în ce cazuri devalorizăm și de ce facem asta.
Dacă am reușit să descoperim cauzele devalorizării, ar fi bine să privim în față emoțiile de dezamăgire și tristețe profundă pe care atât de mult le evităm în mod obișnuit. Cunosc persoane care au pierdut pe cineva apropiat și nu au reușit să treacă prin doliu pentru că pare atât de dureros și cred că s-ar prăbuși pur și simplu. Poate nu este într-adevăr o idee bună să treceți singuri prin acest proces, totuși a deplânge ce am pierdut, inclusiv visele nerealizate și dragostea neprimită, este necesar, cu sau fără ajutor specializat.
Atitudinea noastră față de lucruri este doar un filtru, nu avem șanse să vedem lucrurile absolut fără filtre, totuși a alege întotdeauna doar două – valoare absolută și lipsă de valoare, ne face mai mult rău decât bine. Cum altfel putem vedea lucrurile pentru a reuși să recunoaștem că au fost importante și totuși să le lăsăm să plece? A vedea și a onora experiența rămasă în interior este una dintre căile mature și evoluate în acest sens.
A căuta să redescoperim în interior propria valoare adevărată, este o alegere dificilă, de durată, dar care ne poate ajuta cu siguranță să depășim acest fenomen, sau cel puțin să-l trecem cu brio și fără să ne afecteze. Este un proces întreg, anevoios, la finalul căruia vom putea spune că ne iubim pe noi înșine pur și simplu, pentru că existăm, fără condiții.

Fiecare dintre noi am avut o copilărie în care am învățat ce valoare avem și cât mai trebuie să facem pentru a fi acceptați de figurile importante din viața noastră.

Totuși, o dată ce suntem adulți, este alegerea noastră să învățăm că lucrurile stau altfel, iar alegerile conștiente sunt primul pas spre schimbarea șabloanelor.

Să vă fie cu folos!

Vera Budan

Psiholog Clinician licențiat în psihologie, master în psihologie clinică. Psihoterapeut în formare, NLP Practitioner, NLP Master, Master în Comunicare Hipnotică. Autoarea cărții "Calea Feminității".