Mama e la limită. Copilul meu mă irită în Moldova

Toate vrem să fim mame bune, dar mai degrabă sau mai târziu aproape toate ne pomenim la limită. Ne enervăm, ne înfuriem, răbufnim. Despre cauze și acțiunile înțelepte în asemenea situații, vorbește psihologul Natalia Șoșeva.

Putem oricât vorbi despre copii, educație, despre cum să ne comportăm mai bine și de ce nu e cazul să aplicăm anumite metode disciplinare. Dar toate acestea se vor dovedi a fi lipsite de importanță, prea complicate, fie vor avea un efect temporar, superficial – dacă mama este extenuată.

Nu trebuie să tindem spre fi ideale. Nu trebuie să tindem spre a nu ne înfuria, a nu ne enerva pe copii. Având mereu acest gând, creștem prea mult intensitatea emoțiilor negative din interior, după care urmează istovirea propriu-zisă. Dar extenuarea este mai neașteptată, mai puternică și, probabil, mai distrugătoare.

Din dorința de a nu se comporta într-un anumit mod, acționăm numai asupra comportamentului nostru, care este vârful ”aisbergului”. Este la fel cum a-i bea multă apă, iar apoi a nu-ți permite să mergi la toaletă. Logic că într-un anumit moment pur și simplu ne va crăpa răbdarea.

Așadar, ar fi corect să privim mai adânc, în rădăcina reacțiilor noastre – emoții. Cum sunt acestea? Ce simt și de ce?

E inutil să încerci să nu simți niciodată iritare sau furie față de copil (e ceva normal, cu toții suntem oameni). Trebuie, pur și simplu, să mai plasăm pe cântar un sentiment, făcând astfel un echilibru. Dacă furia, iritarea, supărarea nu pot fi nicicum echilibrate – consecințele ar putea fi dezastruoase. Respectiv, este important să echilibrați la timp momentul de intensitate emoțională – de exemplu furia – cu grija, dragostea sau sentimentul responsabilității.

Iar apoi adresați aceste întrebări:

Ce simțeam până a ajunge la limită?
Ce necesități nu mi-au fost satisfăcute (sunt înfometată, obosită, am dormit puțin, nu am putut face ceea ce am vrut etc))
Ce a avut loc altfel, decât am dorit, am așteptat?

Nu e atât de groaznic când mama zice: "Mi-am revărsat furia pe copil". E mult mai grav când mama nu recunoaște.

Nu există mamă, care nu s-ar fi înfuriat niciodată și nu ar fi iritată de propriul copil. Pentru cineva e mult mai dificil să rămână calmă cu un copil până la un anișor, altcineva pentru prima dată își pierde simțul stăpânirii pe sine atunci când copilul are 2-3 ani, iar altcineva se confruntă cu aceasta abia când copilul devine școlar sau adolescent. Fiecare are triggerii proprii, de aceea este importantă analiza, reflecția.

Neapărat găsiți timp pentru a prelucra următoarele întrebări:

În ce situații îmi este dificil să păstrez stăpânirea de sine?
Cum pot preveni starea de extenuare în viitor?
Cum aș putea altfel să-mi exprim emoțiile distructive?
De ce nu reușesc să mă opresc la timp? Cum pot schimba acest lucru?
Cum îmi pot proteja copilul de mine însumi?
Cât de frecvent îmi revărs emoțiile pe copil?

(Este o întrebare importantă! Dacă se întâmplă des, iar anterior nu era așa, atunci, probabil, suferiți de epuizare emoțională și cel mai bine să vă adresați unui specialist. Totodată, vă recomand să priviți această înregistrare video.)

Iar dacă întotdeauna v-ați revărsat emoțiile pe copil – cauza e mai serioasă și trebuie să o clarificați profund și detaliat.

Ce-ați mai putea face, atunci când vă enervați pe copil? O decizie responsabilă va fi să protejați copilul de reacțiile dvs. impulsive

De fapt, pauzele (să trimiteți copilul în altă odaie, de exemplu) au fost inventate nu pentru copii, ci pentru părinți, pentru ca aceștia în febra emoțiilor să nu dăuneze copiilor.

Uneori, într-adevăr ar fi mai bine mama singură să plece în altă cameră, decât să-și reverse nervii asupra copilului. Să-și ofere o pauză sine însăși. Dar, cu toate acestea, ar fi bine să spună copilului, de exemplu, "Merg să mă spăl pe mâini și revin" sau "Merg să beau apă și revin", fie "Merg la bucătărie să pregătesc masa".

Aceasta e important pentru ca copilul să nu se sperie și pentru a nu-l face responsabil de emoțiile și reacțiile dvs. Cu alte cuvinte, pentru ca la copil să nu apară sentimentul de frică pentru relații, frustrare, anxietate, care ulterior vor genera noi probleme de comportament. Doar pentru copil este o sarcină mult prea grea să știe că mama nu-l suportă, că ea este înfuriată din cauza lui.

Aproximativ până la vârsta de 5-7 ani (fie până la 8-9 ani, dacă copilul e emotiv), din lipsa integrării, adică din cauza imaturității cortexul prefrontal, copilul percepe furia și iritarea mamei ca – "mama nu mă iubește", "eu sunt rău".

În concluzie:

Nu încercați să sugrumați în sine supărarea, iritarea, ura în relația cu copilul. În caz contrar aceasta va conduce spre extenuare, agresiune la momentul cel mai nepotrivit.
În loc de aceasta, căutați și practicați soluții ecologice pentru acestea. (Multe trucuri găsiți în articolul meu)
Străduiți-vă în momentul culminat să echilibrați emoțiile dvs distructive cu alte emoții, de exemplu, cu dragostea față de copil, simțul grijii, responsabilității etc. (de exemplu, ”sunt atât de înfuriată pe fiu, dar îl iubesc”, ”cât de tare mă irită acum, dar nu vreau să-mi revărs pe ea nervii”).
După, când emoțiile vor atenua, neapărat, neapărat oferiți-vă posibilitatea de a vă odihni, de a vă plânge, a vă întrista, a vă consolida, a vă deschide soțului/prietenii. De a vă reseta.

E mult mai mult decât grijă de sine. E grijă față de copil. Astfel, dacă mama e la limită, e mare probabilitatea ca el primul să aibă de suferit, să se pomenească în febra emoțiilor.

Natalia Șoșeva

Psiholog clinic, perinatal și pentru copii. Mamă a doi copii. Îmi ridic gradul de calificare la Neufeld Institute (Canada). Susținătoare a psihologiei dezvoltării, teoriei atașamentului și abordărilor umane în educația copiilor. Lucrez cu: diferite probleme în relația copil-părinte; emoțiile, sentimentele, grijile părintești; agresivitatea (la copii și adulți), infertilitatea psihologică.